Aceștia sunt un grup etnic de munteni valahi, pe care polonezii îi numesc gorali. Ei sunt țărani sau păstori, iar originea lor istorică se pierde undeva în secolul XII, când unii istorici spun că valahii au venit din Maramureș, Ardeal și nordul Moldovei în sudul Poloniei, atât prin emigrare, ca să scape de corvoadele regalității maghiare, precum și de presiunile catolicizării asupra cnezilor români, dar și prin transhumanță, ca păstori ce au împânzit munții Poloniei și Carpații Păduroși. Regiunea montană din Polonia, în special la sud de Cracovia, prezintă numeroase toponime care au substrat clar românesc, fapt ce îi uimește pe turiști. Spre exemplu, Łopuszna, foarte asemănător cu denumirea românească Lăpușna, sau Bukowina, o regiune din același spațiu sud-polonez. Producătorii locali din Zakopane vând bryndza (brânză), iar producătorii spun că sunt pastyr (păstori) sau bacia (baci). Majoritatea produselor lactate care există pe galantare sunt ornate cu ”Floarea Vieții”, simbol tradițional românesc cu origini dacice. Simbolurile le găsim pe porțile maramureșene ori pe casele din Bucovina. Sunt prezente și pe locuințele cetățenilor din Zakopane. Se identifică la goralii (valahii) polonezi și funia răsucită în două și pomul vieții. ”Românii care s-au stins. Valahii din Carpaţii Nordici şi românii din Ungaria” este o carte lansată acum câțiva ani la Centrul de Studii Transilvane în cadrul Zilelor academice clujene, scrisă de universitarul orădean Gheorghe Şișeştean (Ed. Academia Română. 2012), care a întreprins în anii din urmă mai multe călătorii la valahii din Slovacia, Cehia şi Polonia şi la românii din Ungaria. El a scris despre românii din sudul Poloniei, care au fost țărani și, mai ales păstori, veniți din Maramureș în special. Istoricul din Polonia Jaroslav Štika a publicat în 2007 cartea ”Valasi a Valassko” (Valahii şi Valahia), autorul însuşi fiind un descendent al grupului etnic de care se ocupă. Toponimia prezentată este profund românească, cum ar fi cuvintele: demikat, falcă, frembyje, gaura, glaga (glugă), halbija (gălbează), kulastra, nota (noatina), laja (laie), merinda, rumigat, vakesa (oacheşa), ryndza, Kraciun, gropa, komarnik, strunga, koliba, plaj, ciutura, urma, dzer (zăr), fuyara (fluier), zincica (jintiţa), kalaras (călăraş), cusma etc. Multe dealuri şi cursuri de apă au nume care derivă de la cuvinte româneşti, cum ar fi: Kasina( de la caş), Katun (de la cătun) Petrowce ( de la pietre), Pisculice (de la piscuri), Wlochy ( de la vlah), Malice (de la mal), Katyna ( de la cătină), Hotar (de la hotar), Sekul (de la sec),Magura (de la măgură), Baltagul (de la baltag), Sulica (de la suliţă), Stanka (de la stâncă), Sekatura (de la secătură), Zawoja (de la zăvoi), Bradul (de la brad), Pinu (de lapin), Cetnyia (de la cetină), Czuta (de la ciută) etc. Vlahii din ţinuturile poloneze au o istorie proprie, ce coboară în timp până în secolul al XIII-lea, şi chiar mai jos, deoarece încă din diploma lui Andrei al III-lea datând din 1279 se amintesc în zonă existenţa unor valahi sau ruteni ca populaţie de păstori; în 1337 apare în scaunul Uzzki localitatea Koromli Valache, iar în 1424 este pomenit un Balica valachul, după cum şi Matei Corvin întăreşte drepturile unor păstori valechi la 1424. Unii istorici susțin că imigrările în sudul Poloniei sunt încă din secolul XIII-lea. Imigrările în sudul muntos al Poloniei au fost numeroase în evul mediu și sunt atestate documentar încă din secolul al XIII-lea, când ducele Cracoviei și Sandomirului, Boleslav, s-a însurat cu Cunigunda, fiica regelui Béla al IV-lea al Ungariei. Acesteia, ducele i-a dăruit în 1257 ținutul Sandețului, de la râurile Dunajeț și Poprad, unde potrivit legendei Sf. Cunigunda, trăia și o populație pastorală de origine „valahă” încă din vremuri memoriale.
