Emil Rebreanu, fratele lui Liviu Rebreanu, a fost spânzurat de unguri după ce a refuzat să lupte contra românilor.
Pornind de la experiența reală a fratelui său, Liviu Rebreanu a scris romanul „Pădurea spânzuraților”. În acest roman, personajul principal – Apostol Bologa, este inspirat de povestea tragică a lui Emil Rebreanu.
Emil Rebreanu s-a născut într-o familie greco-catolică din satul Maieru, pe atunci în comitatul Bistrița-Năsăud. A fost al cincilea dintre cei paisprezece copii ai familiei. Tatăl său a fost învățător. Emil a urmat clasele primare la Prislop și Năsăud, iar liceul la Năsăud, Bistrița, Turda, Șimleul Silvaniei și din nou la Năsăud, unde a absolvit în anul 1913.
Tânărul Emil își dorea să urmeze studii universitare la București. Din cauza lipsei banilor, însă, a fost nevoit să muncească încă din timpul școlii pentru a-și ajuta familia. Astfel, a lucrat ca îngrijitor la școala din Prislop, funcționar la garda financiară din Zimbor şi ca ajutor de notar în Măgura Ilvei, în Pata, Nușeni și Bocșa. Emil avea înclinații literare, fapt pentru care a devenit membru al societății de lectură Virtus Romana Rediviva de la Liceul din Năsăud.
În anul 1913, Emil Rebreanu a absolvit liceul, iar apoi s-a înscris la Facultatea de Drept a Universităţii Franz Josef din Cluj. În anul următor s-a angajat ca ajutor de notar în comuna Cătina, din apropierea Clujului. Acolo a întâlnit-o pe Cornelia Dănilă, fiica protopopului Ieronim Dănilă, de care s-a îndrăgostit. I-a scris acesteia zeci de scrisori, încercând să o cucerească.
Odată cu izbucnirea războiului, Emil Rebreanu a fost nevoit să-şi întrerupă studiile. S-a înscris la şcoala de ofiţeri din Târgu Mureş, ocazie cu care s-a maturizat brusc. Acest lucru a reieşit dintr-o scrisoare trimisă Corneliei în data de 27 septembrie 1914: „Eu gândesc că timpul viselor fără rost mi s-a sfârșit cu terminarea liceului deodată… șiraguri de vise mi-au murit atunci și tot atâtea păreri de rău mi-au sfâșiat sufletul… Unde-mi sunt planurile de filozofie, unde cele de publicist?”
Emil Rebreanu a cerut-o în căsătorie pe Cornelia, însă tatăl acesteia a refuzat cererea. A catalogat relaţia lor drept „o joacă de copii”. În anul 1915, frumoasa Cornelia s-a logodit cu un teolog, frângându-i inima lui Emil.
Emil Rebreanu a fost încorporat încă din anul 1914. În decursul unui an de luptă, el a fost avansat la gradul de sublocotenent în armata austro-ungară. A luptat pe frontul din Rusia și în Galiția, suferind răni multiple. Emil Rebreanu s-a remarcat, de asemenea, pe frontul italian și a fost decorat cu Medalia de Aur pentru Vitejie, cea mai înaltă decorație acordată pentru ofițeri. În această perioadă i-a trimis fratelui său peste 20 de scrisori.
Pe frontul din Italia, Emil Rebreanu a distrus un reflector care incomoda militarii austro-ungari. Acest act de vitejie i-a adus o medalie şi avansarea menţionată anterior, la gradul de sublocotenent, chiar de pe 1 ianuarie 1916. Ulterior, a primit o veste care avea să-i afecteze viaţa în mod decisiv. A aflat că divizia sa va fi transferată pe frontul din România.
Emil Rebreanu a ajuns pe frontul românesc în toamna anului 1916. Într-o scrisoare datată pe 9 septembrie 1916, trimisă surorii sale mai mari, acesta a scris: „Rănile mi s-or vindecat, dar ce-s astea pe lângă cele sufletești de-acum? Și nu mă voi afla bine și nu voi fi liniștit până durează acest război și cât mă va mustra conștiința că poate chiar eu voi omorî… pe Liviu.”
În luna ianuarie 1917, Emil Rebreanu a obţinut o permisie şi a mers să-şi viziteze familia. Probabil că acesta a fost momentul în care în mintea sa a încolţit ideea dezertării.
„Apropiindu-se de pământul românesc, Rebreanu a auzit chemarea secretă din sufletele fraților săi, șoptindu-i de dincolo de tranșee. Între datoria cazonă nefirească și datoria sfântă de român, Rebreanu a luat-o în seamă pe cea din urmă.”, amintește academicianul român Constantin Kirițescu.
În noaptea de 10/11 mai 1917, Emil Rebreanu a fugit din infirmeria în care era sechestrat. Încă rănit, a încercat să traverseze frontul către partea română. A luat cu el şi planurile de împărțire și de poziționare a trupelor austro-ungare din zonă, sperând să-şi ajute fraţii în luptă. Din păcate, însă, a fost prins și arestat de o patrulă de ofițeri imperiali maghiari.
În ziua următoare Emil Rebreanu a fost judecat de Curtea Marțială a Brigăzii 16 Honvezi. A fost acuzat de spionaj şi dezertare. Sentinţa nu a fost dificilă: a fost degradat militar și condamnat la moarte. Ca o umilință suplimentară, a fost aleasă ca metodă de execuție spânzurarea.
Conform celor spuse de către martorii oculari, înainte de a fi executat, la orele 22, în ziua de 14 mai 1917, la lumina torțelor, Emil Rebreanu l-a dat la o parte pe călău și în fața soldaților, mulți dintre ei fiind români aduși acolo ca un avertisment, a strigat cu putere: „Trăiască România Mare!”
