Marele diplomat și ministru de Externe, Constantin Esarcu este cel căruia îi datorăm existența acestui palat remarcabil ce a fost gândit cu rolul de a găzdui cursuri publice „cum se fac pretutindeni, unde se propagă în popor instrucția și educația”.
Constantin Esarcu s-a născut în București, la 5 noiembrie 1836, ca fiu al doctorului Exarchos, care își luase licența la Viena în anul 1825. A urmat cursurile secundare la Colegiul „Sf. Sava” din București. Studiile universitare le face la Paris, absolvind mai întâi, la Sorbona, Facultatea de Științe în 1859 și apoi Facultatea de Medicină în anul 1864, luându-și doctoratul în medicină cu o teză despre dinamica și sonoritatea cardiacă, sub îndrumarea cardiologului Jean-Baptiste Bouillaud, profesor la spitalul parizian Charité.
După revenirea în țară, Constantin Esarcu este numit, la 6 octombrie 1864, profesor de istorie naturală la Școala de Medicină și apoi la Facultatea de Medicină. Esarcu a fost raportorul comisiei însărcinate de Consiliul general de instrucție publică pentru transformarea Școlii de Medicină în Facultate, la București, în anul 1866, sprijinind activ eforturile lui Carol Davila, Nicolae Kretzulescu și Nicolae Turnescu. Eforturile acestora vor fi consfințite de Consiliul de Miniștri la 11 februarie 1867, când se aprobă înființarea Facultății de Medicină.
În 7 noiembrie 1864, C. Esarcu a fost numit profesor la catedra de zoologie și botanică din cadrul Universității din București, pe bază de decret. În semn de apreciere pentru ampla activitate culturală desfășurată, în 1884, Esarcu este ales membru corespondent al Academiei Române. Întrebat despre scopul științelor naturii, Esarcu a afirmat că cel mai înalt scop al acestora este “de a răspândi în spirite mai multă lumină, în inimi mai multă moralitate, demnitate și independență de caracter”.
În același timp, odată sosit în București, le propune lui Nicolae Kretzulescu și V.A. Urechia să facă o serie de cursuri publice „cum se fac pretutindeni, unde se propagă în popor instrucția și educația”.
Și atunci s-a creat, în octombrie 1865, Societatea Ateneului Român, care și-a început conferințele lunare.
În anul 1873 Constantin Esarcu a demisionat din învățământ și a intrat în diplomație, fiind numit ministru plenipotențiar la Roma. Plecarea sa, care era sufletul instituției, va fi „o lovitură grea adusă Ateneului”, conferințele aproape încetând până la 1878, când Esarcu revine în țară. În această perioadă el a descoperit în arhivele italiene din Florența, Veneția, Milano și Roma documente privitoare la istoria românilor, secolele XV-XVI, publicate apoi în volumele: „Ștefan cel Mare. Documente descoperite în arhivele Veneției“ (1874) și „Documente istorice descoperite în arhivele Italiei“ (1878).
Înainte ca Palatul Ateneului să fie construit, asociația și-a desfășurat activitatea într-un salon al Ministerului Instrucțiunii, aflat în reședința prințului Constantin Ghica.
Palatul Ateneului Român a fost clădit cu banii strânși în urma organizării unei loterii naționale. 500.000 de bilete în valoare de un leu au fost vândute cu ajutorul amintitului îndemn popular, „Dați un leu pentru Ateneu!”, apel ce s-a transformat într-o lecție de unitate și de trezire a conștiinței naționale.
A durat mai bine de 20 de ani pentru a strânge fondurile necesare, construcția edificiului începând abia în 1886. Albert Galleron, arhitect francez, este cel care a conceput planurile clădirii, după cercetările științifice și indicațiile lui Alexandru Odobescu. În programul pentru clădirea edificiului Ateneului Român, Esarcu a explicat: „Aspectul va fi monumental, dar simplu, înlăturându-se orice decorațiuni banale sau inutile. Edificiul va cuprinde o sală de conferințe, concerte, reuniuni, congrese literare, economice. Sala va fi încăpătoare de maxim 1500 de persoane.”
Doi ani mai târziu, în 1888, construcția clădirii era doar parțial finalizată, din cauza lipsei de fonduri. Lucrările durează până în 1897, însă în tot acest timp, în sălile Ateneului au avut loc conferințe, expoziții de pictură și concerte ale Societății Filarmonice Române.
Importanța Ateneului Român pentru Esarcu este evidențiată în testamentul acestuia. În 1898, acesta nota: „M-am gândit totdeauna la mijloacele care pot angrena mai bine dezvoltare conștiinței naționale în câmpul ideilor de literatură, arte și științe. Călăuzit de acest gând, am înființat împreună cu alți oameni de bine, iubitori ai neamului nostru, Ateneul Român și Societatea, pentru învățătura poporului român, având amândouă aceste instituții în vederea cultivării părții intelectuale a ființei umane. Pentru ca acest scump gând să nu înceteze odată cu stingerea mea din această viață, am hotărât să las Ateneului Român întreaga mea avere”.
