Meșterii dulgheri din Apuseni, cunoscuți popular sub denumirea de „poeți ai patrimoniului forestier”, construiau locuințe, porți, biserici şi troițe, mori, șteampuri aurifere, joagăre, poduri, mijloace de transport, unelte agricole, mobilier și nu numai.
„Patrimoniul forestier al Munților Apuseni a determinat din străvechi timpuri dezvoltarea meșteșugului dulgheritului, în care s-au specializat satele: Roșia, Meziad, Fânațe, Ferice, Pietroasa, Tărcăița, Budureasa, din Țara Bihariei; Dângău, Bedeciu, din Mocănimea Gilăului; Mărgău, Călățele, Valea Drăganului, din zona văii Crișului Repede; Ocoliș, Poșaga, Lupșa, de pe valea Arieșului; Mogoș, Bârlești, din zona Trascăului; Brazi, Tomnatec, Mesteacăn, Bulzeștii de Sus, Vârfurile, din Țara Zarandului.
Meșterii dulgheri construiau locuințe, anexe gospodărești și porți, biserici şi troițe, mori pentru măcinarea cerealelor, piue pentru sumane, șteampuri aurifere, joagăre pentru tăiatul buștenilor, poduri, mijloace de transport, unelte agricole, mobilier. Toate acestea deveneau adesea „suportul” unui „înveliș artistic”, care exprimă prin motivele decorative o mentalitate şi un univers spiritual, ducându-ne la izvoarele mitice autohtone şi la confluența lor cu cele universale.
Poetul şi filosoful român Lucian Blaga sublinia că „pe baza ornamenticii pe care arta populară de pretutindeni ne-o așterne ca pe un dar la picioare, se poate proceda la un fel de grafologie colectivă, în stare să ne releveze aspecte dintre cele mai ascunse ale duhului unei populații“.
Arhitectura satelor risipite pe culmile sau în poienele montane ori înşirate de-a lungul văilor avea trăsături originale, specifice.
Casele, construite din „cununi” orizontale de bârne aparente de stejar, fag sau brad (în sistem Blockbau), îmbinate în „cheotori” sau în „șoşi”, prin asamblare fără întrebuințarea cuielor, înălțate pe temelie de piatră, erau în unele zone tencuite şi „spoite” în alb sau în nuanța azurie a cerului. Tipologic, ele au parcurs evoluția de la „sălașul monocelular”, acoperit cu paie de secară, la locuința cu două-trei încăperi, uneori — în raport cu denivelările de teren — având parter și etaj, acoperită cu șindrilă, iar mai târziu cu țiglă rezistentă la intemperii, odată cu modernizarea tipului de locuință, devenită pluricelulară, ca urmare a influențelor urbane. Elevația acoperișului și panta puternic înclinată a acestuia, pentru a rezista iernilor grele, constituiau, ce asemenea, o caracteristică a arhitecturi țărănești din Munții Apuseni, în special în zonele de pe versantul estic. Fațadele caselor aveau pinionul ornamentat in tehnica traforajului sau in stucatură, cu motivele străvechi ale „Soarelui cu raze” sau antropomorfizat, ale „crucii”, ale „bradului“, care in arta populară românească simbolizează „Scara spre cer”, „pomul vieții”, „coloana cerului“ sau „Axis mundi“. Alteori, cu aceleași semnificații era realizat motivul decorativ al „vasului cu flori”, încadrat de doi porumbei, „păsările sufletelor“. Aceste elemente decorative s-au născut din străvechi mituri autohtone, la confluența cu cele mediteraneene şi universale”, perpetuându-se până azi nu numai în arhitectura țărănească, ci și in cadrul obiceiurilor calendaristice şi ale riturilor de trecere. Pridvorul caselor („pomnolul”, prispa deschisă, din piatră și lut sau „tărnaţul” închis) era susținut de „săgeți” sau „brâncări” (stâlpi) ciopliți în „frânghie“ (torsadă), iar arcadele dintre aceștia se terminau în console, sculptate cu profiluri zoomorfe („capul de cal”, cu semnificații totemice) sau avimorfe („aripi de păsări”), sugerând aceeași prezență în imaginarul țărănesc a cultului solar și al strămoșilor („pasărea-suflet”),
Un alt meșteșug artistic în care s-au specializat câteva sate de dulgheri din Munții Apuseni a fost lădantul (pentru construirea „lăzilor de zestre” și a hambarelor de depozitare a cerealelor), pomenit în documentele medievale transilvănene încă de la 1346, iar de la 1600 în legătură cu satul Budureasa, din Țara Bihariei.” Ulterior, specializarea în acest meșteșug s-a conturat și în localitățile Preoteasa şi Plopiș, din nord-vestul Munților Apuseni, precum și la Dângău, in zona Mocănimea Gilăului. „Lada de zestre” era construită după modelul casei, din „scânduri de fag”, îmbinate în tehnica „cheotorilor” sau în cea numită „in pană și uluc”. Era ornamentată în tehnica inciziei, cu motivele decorative simbolice ale „soarelui“, „bradului”, „valului”, devenind apoi cea mai unportantă piesă de mobilier din cadrul locuinței, strâns legată de ritualitatea nupțială tradițională>> arată Maria Bocşe în „Patrimoniul natural și cultural al României”.
