Scriu aceste rânduri aflându-mă în postura celui care și-a părăsit țara cu șase ani în urmă.
Bineînțeles, am făcut-o cu îndoială și cu regretul celui ce simte că nu a găsit soluția “miracol”, ci este nevoit să aleagă compromisul.
Motivele, în cazul meu, nu au ținut de zona financiară, ci de lipsa de perspectivă pe termen lung. Am fost speriat de disfuncționalitatea unui sistem care, indiferent de cum votam o dată la patru ani, era atent să-mi demonstreze că m-am înșelat încă o dată.
Am ales Spania, un stat declarativ social, un stat ale cărui politici se învârt în jurul unor sintagme bine alese, sintagme menite, în general, să atragă forța de muncă din țările considerate “la marginea Europei”.
Românii din Diaspora, în marea lor majoritate, sunt muncitori modești, sunt acei oameni simpli ce nu doresc altceva decât integrare socială pentru ei și pentru familiile lor, pentru copii în primul rând.
Serviciile sociale, protejarea drepturilor și a demnității oricărui cetățean din UE, programe politice ce includ integrarea, lipsa discriminării, egalitatea de șanse, sunt parte din agenda politică a țărilor precum Spania, la nivel declarativ, prin reprezentanții lor în Parlamentul European. Sunt acele clișee, acele lozinci pe care majoritatea politicienilor occidentali sunt mândri să le rostească ori de câte ori au ocazia.
Din nefericire, noi, cei care am fost naivi și ne-am lăsat vrăjiți de mirajul acesta, probabil și pentru a mai stinge din regretele emigrării, am simțit pe propria piele că lucrurile nu stau așa cum le creionează parlamentarii de la Bruxelles.
După criza începută în 2020 în urma măsurilor luate din cauza pandemiei de COVID- 19, românii au fost nevoiți să constate că “deschiderea” autorităților iberice nu se aplică în mod constant, ci doar atunci când țara “adoptivă” are nevoie de munca de jos. Dreptul la demnitate, dreptul la muncă, egalitatea de șanse, suportul social, toate aceste beneficii pe care le garantau politicienii spanioli aflați la putere, au lăsat locul impulsurilor mai puțin primitoare, mai puțin tolerante, uneori chiar xenofobe la adresa cetățenilor români în foarte multe cazuri din ultimii ani. La fel ca în 2011, când deciziile guvernului socialist al lui Zapatero a lăsat șomeri zeci de mii de români și alți cetățeni veniți din afara Spaniei, în 2020 s-a simțit aceeași politică “cu perdea” din partea actualului guvern condus de socialistul Pedro Sanchez. Mesajul fiind unul foarte clar, momentan nu mai avem nevoie de români.
Bineînțeles, aici luăm în considerare și faptul că noi, nefiind recunoscuți ca minoritate, nu avem dreptul la vot. Lucru ce determină politicianul spaniol să ne privească ca pe o cantitate inutilă adăugată populației rezidente.
Atât eu cât și mulți alți compatrioți, ne-am simțit avertizați că avem loc la masa gazdelor doar atunci când stăpânul este sătul și mulțumit, când “burta plină” e un motiv suficient pentru a-și reprima pornirile. Altfel, nu există ezitări în a ne reaminti că suntem cetățeni europeni cu drepturi, dar cetățeni de mâna a doua. Iar drepturile noastre nu coincid permanent cu drepturile nativilor iberici, ci doar obligațiile coincid.
Prima lecție dură pe care o învață românul ce și-a părăsit țara este că prezența lui în Occident are un scop foarte bine definit și o durată limitată în timp! Suntem aici pentru că ei au nevoie, nu pentru că ar conta în ochii cuiva drepturile și nevoile noastre.
Casetă în text : „Într-o țară precum Spania nu ai dreptul la dublă cetățenie. După zece ani de rezidență permanentă, ți se oferă “șansa” să poți renunța la cetățenia ta de român – și odată cu ea la tot trecutul, la credință, la tradiții, la rădăcini, la bunici, străbunici și înaintași, la toți cei care au făcut posibil ca tu să fii în această lume, să exiști”.
Ți se oferă arma cu care să-ți ucizi trecutul și lopata cu care să-l îngropi. Toate acestea prezentate ca fiind un privilegiu câștigat prin cei zece ani în care ai stat departe de țara ta. Iar miza nu ești tu. Căci atât tu cât și eu, noi toți am avut șansa să alegem. Dar copiii noștri se vor naște emigranți fără ca ei să fi ales asta.
ALEX TOFAN
