ACTUALITATE

33 de ani cât două războaie mondiale

România a pierdut în Primul Război Mondial 220.000 de soldați și ofițeri și încă 250.000 de civili, probabil încă 50.000 de români au murit luptând în armate străine (austro-ungară sau rusă).

Aproape 100.000 de români au murit sub haină militară în cel de-Al Doilea Război Mondial și încă 200.000 au murit în lagărele de prizonieri.

Deși greu de numărat, victimele regimului comunist (deținuți politici morți în lagăre de muncă, deportați sau în pușcărie) sunt probabil câteva sute de mii (raportul Tismăneanu indică 350.000 de victime, dar este puternic criticat ca minimalizând acest număr).

Practic, în timpul celor mai ucigătoare războaie pe care le-a cunoscut România și în timpul celei mai criminale prigoane împotriva românilor, țară a pierdut 2 milioane de cetățeni.

Ei bine, după anul 2000, au plecat din țara cel puțin 3,5 milioane de români, adică 17% din populație.

Practic, în intervalul în care România se afla „în cea mai bună perioadă din istorie”, așa cum zic unii, am pierdut de doua ori mai mulți oameni decât în două războaie mondiale plus prigoana anilor 45-60!

Peste 14.000 de doctori au plecat din țară după 2008, la care putem adaugă și aproape 30.000 de asistenți medicali. Aici au rămas aproximativ 57.000 de medici, adică o cincime dintre medicii români au plecat, probabil definitiv.

În spitale profesează sub 15.000 de doctori, cam jumătate din cați ar fi trebuit să fie pentru a întreține funcționalitatea sistemului. Anual, România „produce” cam 3.000 de doctori și pierde 3.500, adică a șaptea parte.

După 1990, 300.000 de ingineri au plecat din țară, adică am pierdut o treime din totalul cadrelor tehnice. Vârful acestui exod s-a atins în 1999, când au rămas în țara doar 5 dintre cei 250 de absolvenți de Automatică și Calculatoare de la Politehnica bucureșteană. În deceniul 1990-2000, un sfert din cadrele tehnice emigrate în Canada erau români.

România a pierdut teritorii vaste (Basarabia, nordul Bucovinei, Cadrilaterul), a pierdut resurse naturale prețioase, a pierdut o treime din suprafața împădurită, a pierdut un sfert din Delta Dunării (pe care l-am transformat în ferme de porumb!), a pierdut a noua flotă a lumii, a pierdut 1% din producția de oțel a lumii, a pierdut dreptul de a-și extrage jumătate din petrolul propriu, a pierdut unele dintre cele mai productive perimetre de pescuit oceanic ale lumii, dar nimic nu se compara cu pierderea catastrofală și ireparabilă a unei cincimi de populație.

Toată lumea bună de la București deplânge în fel și chip orice subiect european, mondial, regional, dar foarte puțini realizează, și mai puțini vorbesc, despre cea mai dureroasa și (singura) ireversibilă pierdere a țării: unul din cinci români a plecat definitiv!

România de azi – incapabilă să construiască un baraj precum cel de la Vidraru

În primul rand, politicienii au scăpat de presiunea de a avea grija și a gândi pentru români mai mulți și mai deștepți și, trecând la lucruri serioase, s-a echilibrat deficitul de cont curent: românii plecați în străinătate au trimis acasă mai mulți bani decât toate investițiile străine la un loc; practic, banii (așa, puțini, trimiși acasă) au hrănit consumul intern, permițând perpetuarea la putere a unor incapabili.

Nu mai exista astăzi nicio firma românească mare capabilă să proiecteze și să construiască mari realizări inginerești. Ar mai avea cine să facă astăzi un baraj de la Vidraru? Sau de la Porțile de Fier? Poate firmele străine care câștigă pe banda rulanta contractele de modernizare.

Ar mai fi vreo firma românească acum capabilă să construiască un pod la Cernavodă sau la Ruse? Din cate se pare, romanii participa la astfel de lucrări doar cu partea de săpături și cu cantina mobila, toată tehnologia vine „de afara”…

Nefiind suficienți contribuabili, iar cei existenți având salarii prea mici, deficitele fondurilor de pensii și sănătate au devenit cronice, insuportabile pentru o societate modernă.

România putea fi peste Danemarca sau Hong Kong

Am fi avut astăzi un PIB nominal cu cel puțin o treime mai mare (cei 3,5 milioane de români plecați reprezintă 70% din forță de muncă activă rămasă – cam 5 milioane de oameni), adică eram la nivelul de-a 33-a economie a lumii (nu a 52-a), peste Hong Kong, Danemarca, Singapore și mult peste Grecia sau Cehia, pe care visam să le depășim la anul.

România ar avea a șaptea populație medicală din UE și ar fi a cincea putere inginerească a Uniunii Europene și am fi, probabil, a patra putere a fizicii Uniunii (aici s-a întâmplat cel mai mare exod procentual).

Veniturile de la fondurile de pensii și de sănătate ar fi mai mari cu cel puțin 50% (dacă nu chiar cu 70%), adică am avea bani să ne tratăm cu decență copiii și bătrânii…

Poate nu în ultimul rând, România ar fi una dintre principalele destinații mondiale pentru investiții în tehnologie și în industrii cu valoare adăugată ridicată, având resursa umană necesară.

Spre final, mă încearcă o dureroasa întrebare: oare de ce nu am exportat doctori în „securitate națională” în loc de medici, arhitecți, ingineri, fizicieni?

Nu era mai bine să fi rămas cu inginerii de aeronave și IT plecați în ghețurile Canadei și să ne fi plecat primarii de sectoare-generali, patronii cluburilor de fotbal, miniștrii cu facultăți incerte, dar cu doctorate în „siguranță”, doctorii în sociologie care au semnat mai multe cărți decât au citit, miniștrii cu cartea pe „genunche”?

Autor: Petrișor Peiu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Back to top button