Statul ne vrea copiii cu gelozie. Vrea să-i transforme în instrumente docile pentru instituirea secularismului şi a agendei lui, inclusiv destrămarea familiei. Celor mai mulți dintre noi nu ne trece prin minte această posibilitate şi ni s-ar părea imposibil de realizat, mai ales în România. Dar o astfel de strategie de separare a copiilor de părinţi există şi este aplicată în diferite ţări occidentale.Celor sceptici le amintim că statul occidental a confiscat deja căsătoria şi familia, iar acum vrea să ne confişte și copiii. Scriptura spune copilului: „Cinsteşte pe mama ta şi pe tatăl tău!”, pe cînd seculariștii îi cer: „Cinsteşte statul secular şi valorile lui!”.
În spatele reconfigurării drastice a familiei, căsătoriei şi relaţiilor dintre părinţi şi copii stau, cum veţi vedea mai jos, nişte ideologii extreme, gîndite şi colportate de o elită intelectuală occidentală care în vasta ei majoritate nu are copii, nu a avut niciodată copii, nu ştie cum se cresc copiii, şi preferă uciderea lor în pîntecele mamelor în loc de a se naşte. Vi se pare radicală ori ireală această ipoteză? Nu-i chiar așa.
Ştiri din două capete opuse ale lumii
În Africa de Sud, pe 19 octombrie, un tribunal din Johannesburg a decretat că doctrina reasonable chastisement („pedepsirea rezonabilă” a copiilor) nu mai include dreptul părinţilor de a aplica vreo pedeapsă corporală copiilor lor. Reasonable chastisement a fost declarat neconstituţional. Iar în Scoţia, tot pe 19 octombrie, Parlamentul a iniţiat o lege care le interzice părinţilor să mai aplice pedeapsa corporală copiilor lor. Iniţiată de un reprezentant al Partidului Ecologist (Greens), iniţiativa are sprijinul Guvernului scoţian.
Cu ani în urmă, Scoţia a lansat un proiect de lege care prevede desemnarea pentru fiecare copil a unei persoane terţe, adică o persoană care nu este deloc înrudită cu copilul, care să urmărească binele copilului de la naştere pînă la vîrsta de 18 ani! Vă sună cunoscut?
Pedepsirea copiilor şi autoritatea parentală
Ideea de a nu pedepsi fizic copilul are o oarecare logică şi rezonanţă, pînă cînd e examinată mai îndeaproape, şi mai ales în virtutea experienţei ţărilor care fie că au interzis-o, fie că vor să o interzică. Ea loveşte în autoritatea părinţilor şi subminează suveranitatea familiei. În jurul acestei doctrine se conturează, de fapt, o poliţie a familiei, o instituţie de stat paralelă familiei şi care îşi arogă autoritatea de a urmări îndeaproape viaţa de familie şi ce se întîmplă în fiecare cămin. Pretextul e bunăstarea copiilor, dar deja ştim bine unde duce pretextul acesta. În Norvegia duce la confiscarea anuală a mii de copii de către Barnevernet de la părinţii lor biologici, fiind redistribuiţi altor familii ori plasaţi în „familii curcubeu”.
Statul îşi arogă autoritatea de a ne spune cum să ne creştem copiii, ce putem discuta în familie, ce le putem da să mănînce, ne privește cu suspiciune, se interpune între părinţi şi copii, ne spune ce înseamnă a fi părinte bun. Reconfigurează, de fapt, noţiunea de părinte. În opiniile elitei occidentale, mamele şi taţii noştri, la fel ca bunicii și străbunicii noştri, au fost, de fapt, părinţi oribili, incapabili de a-și creşte şi educa odraslele ca lumea!
Un tată care îşi atenţionează copilul, cînd face ceva rău, cu o palmă, cît o fi ea de ușoară, merge la închisoare, ba se şi pomenește cu copilul confiscat şi dat unui „tată” care nu pune mîna pe copil. La fel, o mamă care îşi zgîlțîie copilul de mînă, îl trage de ureche ori îi dă o palmă pentru că aleargă în faţa unei maşini, sau se bate cu fraţii şi surorile, sau aruncă mîncare prin casă, sau scuipă, sau înjură, sau se încaieră cu copiii de pe stradă, sau sare de pe gard mai să-şi rupă gîtul. Oare astfel de părinţi merită să îşi aibă copiii confiscaţi de stat, iar ei să ajungă în închisoare? Să îşi vadă familiile destrămate de autorităţile statului? Or, tocmai așa ceva se petrece aproape curent în Scandinavia, după cum bine ştim. Oare o palmă pe la spate şi o usturătură pentru neascultare să fie mai rele pentru un copil decît posibilii ani de închisoare atunci cînd devine matur şi face crime pentru că pe vremea cînd era minor nu a îndrăznit nimeni să pună limite comportamentului său?
Din nefericire, elita occidentală gîndeşte altfel şi pune în aceeași oală părinţii responsabili cu cei iresponsabili. Gîndirea ei reflectă gîndirea statului privind creşterea copiilor. Statul le spune copiilor: „Noi vă lăsăm să faceţi ce vreţi” şi, indirect, „Noi sîntem mai buni ca părinţii voştri care vă pedepsesc”. Părinţii devin inamici dubli: ai statului şi ai propriilor lor copii! Iar copiii şi statul devin aliaţi împotriva părinţilor şi a familiei!
Autor R.U/Adaptare după Alianța Familiilor
